Peisaj cu întâlnire

Joi seara, la 18 30, vă invit cu entuziasm în plăcuta atmosferă din DREAM ON (vizavi de intrarea principală în Parcul Romanescu, fostul Felinar Galben) la debutul meu cu volumul de versuri Peisaj cu întâlnire.

Victor Brauner

O nouă întâlnire, de data asta magică, în pădurea hieroglifică şi simbolică a operei pictorului Victor Brauner, ne propune Petrişor Militaru în cadrul proiectului Avangardă şi Transdisciplinaritate. Va fi o nouă dovadă că istoria noastră culturală trebuie regândită. Odată cu Victor Brauner suprarealismul sapă după structurile noastre arhaice cele mai intime, după grădinile suspendate în inconştinet şi după negurile noastre stihiale.


Descântec de realitate cu Geo Bogza

Luni, 4 aprilie, încep întâlnirile noastre transdisciplinare cu avangarda. Descântecul de realitate făcut prin Geo Bogza reprezintă primele aderenţe la real şi suprarealism. Punţile convulsive întinse de poetul Cântecelor de revoltă, de dragoste şi moarte, unul dintre puţinii noştri moderni în toată puterea cuvântului, deschid fereastra din tavan a literaturii alternative.


Frumosul Capucin

Frumosul Capucin

de Gabriel Nedelea

Vine o vreme când mor câinii, cum zice Nichita, sau vine o vreme când ni se spune Capucin. Şi atunci te trezeşti cu o durere de glezne soră cu un şomoldoc de înţelepciune, tăiat pe lung de hârtia velină şi rară, trecută prin pieliţele dintre degetele mâinii care scrie. Atunci, te gândeşti cu duioşie la frumuseţea creierului păstrat în sucuri dulci şi stătute, o duioşie ce ridică păru pe tine. Ce sa mai… înainte să devin cât se poate de serios mi se mai spune o dată Capucin. Şi nu vă gândiţi la maimuţa aia care poate să desfacă o pungă de pufuleţi cât se poate de civilizat sau să bea din sticla de coca cola ca un copil obişnuit. Nu, nu este deloc aşa, veţi vedea făptura roşcovană, fără pistrui, făptură care i-ar fi plăcut şi lu’ Urmuz, fiinţa aia din obişnuinţă care trage să trăiască şi se încurcă în genunchi sau se împiedică de Gogol sau de Puşkin. Ca să nu o mai lungesc, e cât se poate de bine să-l citeşti pe Daniil Harms, te apucă o paranoia blândă, tandră – cum zice o prietenă veche în ale tandreţilor, pe care nu ţi-o observă nimeni. Îţi permiţi să rânjeşti ca un apucat, în spatele buzelor şi a dinţilor, doar să ridici un pic din lobul urechilor, să ţi se încreţească pielea pe la colţul ochilor, fără să te trădeze nebunia înfundată pe care ai căpătat-o gratuit. Şi acum să spun două întâmplări de când Mi se spune capucin şi am intrat în colecţia „Clasicii modernităţii”, întâmplător, dar să vedeţi ce Întâmplare, sunt amândouă despre moarte, în mai multe feluri:

„2. Întâmplări

Odată Orlov s-a ghiftuit cu mazăre pisată şi a murit. Iar Krîlov, aflând de asta, a murit şi el. Cât despre Spiridonov, el a murit de la sine. Iar soţia lui Spiridonov a căzut de pe bufet şi a murit şi ea. Copiii lui Spiridonov s-au înecat în iaz. Bunica lui Spiridonov a dat în patima beţiei şi şi-a luat lumea în cap. Iar Mihailov a încetat să se pieptene şi s-a îmbolnăvit de rapăn. Iar Kruglov a desenat o femeie cu bici şi a înnebunit. Iar Petrov a primit prin telegraf patru sute de ruble şi a început să se dea atât de mare, încât i s-a făcut vânt din slujbă.

Oameni cumsecade şi nu se pricep să prindă rădăcini.”

„3. Bătrânele căzătoare

Din prea multă curiozitate, o bătrână a alunecat pe fereastră, s-a prăbuşit şi s-a zdrobit.

Pe fereastră s-a aplecat altă bătrână şi a început să se uite în jos la cea zdrobită, dar din prea mare curiozitate a alunecat şi ea, s-a prăbuşit şi s-a zdrobit.

Apoi, la fereastră s-a prăbuşit a treia bătrână, apoi a patra, apoi a cincea.

După ce s-a prăbuşit şi cea de-a şasea bătrână, mi s-a urât să mă tot uit la ele şi m-am dus la Piaţa Malţevski, unde, se zice, cineva i-a dăruit unui orb un fular tricotat.”

Făptaşii apariţiei insolite a lui Capucin, pe te miri unde, sunt traducătorul Emil Iordache, şi Editura Polirom, cărora la mulţumesc pentru frumosul Capucin, pentru nebunia şi absurdul său de hârtie şi de altceva.

poem

Elogiul dragostei care nu trece

prin burtă nici pe vreme de holeră.

Scris pe la 1848 aproape sonet

Sau maestrul Nichita citindu-l pe Brumaru

şi viceversa

Gabriel Nedelea

 

O vin, tu vin!

Ea vine leneşă şi lungă

Trecea pe lângă noi amurgă

Frumoasă şi aproape burgă

 

Burtă ca o inimă de porc

Din care iepuri negri storc

Inimă de sine stătătoare

Când pe mâini când pe picioare

 

Lasă-mă să vreau să fiu fiind

Un semizeu ce nu s-ar fi sfiind

De a gusta din merişoare

Pe unde trece doritoare

 

Că doară nu prin tine burtă

O fi trecut acea caleaşcă

În care ea cu haina scurtă

 

Şi cu şoldurile pur sânge

Trece leneş şi feeric

Ca o ziuă ce mă strânge.

Habotnici şi semidocţi

Moartea lui José Saramago, fie ea şi în insula Lanzarote (din Canare), este cât se poate de serioasă şi Biserica Catolică ştie asta şi găseşte în acest eveniment un argument şi un aliat împotriva scriitorului care ar fi făcut bine să o asculte. Plecatul urechii la „sfânta învăţătură” este de fapt un gest mai amplu, acela al plecării capului, cu tot cu ochi şi cu frunte. Maica noastră a tuturor („tătuca” fiind treaz mai ales în Est şi are răbufniri prea efemere faţă de sfânta noastră mamă din Vest) i-ar fi putut sugera romancierului subiecte şi teme mult mai bune şi, chiar dacă nu ar mai fi câştigat Premiul Nobel pentru Literatură şi nu ar mai fi avut zeci de milioane de cititori, ar fi ştiut în schimb care este adevăratul rău şi adevăratul bine şi nu ar mai fi fost o oaie aşa rătăcită şi roşie cum ne-o arată la numai o zi după moarte sa Vaticanul cu degetul său plin de inelele Domnului.

Mărturisesc faptul că nu am citit Evanghelia după Isus Cristos, însă am citit trei dintre romanele extraordinare ale acestui om, scriitor în primul rând şi nu tezist, aceasta fiind numai o consecinţă a amplei sale viziuni asupra lumii. Am început cu Toate numele şi am avut revelaţia (dacă îmi este cu îngăduinţă un cuvânt cu atâta greutate în descurajantul vocabular clerical) unui romancier cu o platformă şi un fundament ontologic deprins parcă din Kafka. Am citit aproape imediat Intermitenţele morţii, roman în care ar putea găsi chiar şi Vaticanul un răspuns la nedumerirea sa în faţa marelui mister al morţii care pare că îi aparţine în totalitate şi altceva nimic. A urmat Eseu despre orbire, din nou uşor kafkian dar cu o supleţe şi o disponibilitate metafizică de a merge mai departe în condiţia fiinţei, fapt ce îţi dă acea stare de interogare care se desprinde total de carte şi vine dintr-un interior imediat, sondat de actul lecturii în sine.

Nu-mi propun să vorbesc despre cele trei romane, simplul gest de a le recomanda cu entuziasm mi se pare onest şi în afara oricărei vanităţi, nu-mi permit luxul unui asemenea păcat pentru că „cine ştie…?”. Vreau numai să atrag atenţia asupra unui aspect. Nedumerirea şi indignarea Bisericii Catolice (şi probabil nu numai) în faţa alegerilor scriitorului în privinţa temelor nu ţin de o aşa numită democraţie a romancierului. De ce denunţă Saramago în romanele sale doar cruciadele sau Inchiziţia şi nu şi epurările Gulagului, celelalte genociduri ale istoriei sau samizdaturile culturale? Nimic mai simplu: pentru că această alegerea stă în puterea sa de romancier. Sunt curios cum ar face-o „oamenii cuviincioşi şi cu frica lui Dumnezei”. Îmi este imposibil să aflu, pentru că nu o vor face din simplul motiv că nu sunt în stare.

Reacţia mea vine în urma excelentului articol din Adevărul, voi ataşa linkul la finalul acestui text.

Aş putea foarte uşor să invoc aici argumentul convenţiei din literatură, al paradigmelor literare, al universurilor compensatorii, al ficţiunii, al plauzibilului, al mimesisului în întreaga sa amploare – nu numai cu peiorativul sens de imitaţie, însă ar fi fără niciun rost.

Habotnicii şi semidocţii teologi vor alege întotdeauna ca unic punct de referinţă dogma, care în fundamentele sale nu este nici măcar un sistem în sensul tare al termenului, ci un ansamblu de convenţii care nu mai corespund de mult realităţilor contemporane. Blasfemia nu este nici pe departe afirmaţia lui Saramago că „Biblia este un manual de rele moravuri, plin de cruzime, incest, violenţă şi carnagii” fapt verificabil pe un anumit nivel de lectură, blasfemia este de a cere să se scrie şi despre celelalte rele, care sunt sau nu sunt mai mari faţă de cele ale Inchiziţiei şi cruciadelor. În fond este mai rău să faci sex într-o zi de post, să mănânci un tort de ciocolată, să îl citeşti pe Saramago, pe Lautréamont, pe Rimbaud şi Apollinaire, sau pe bietul Brumaru? Dacă ştie cineva răspunsul v-aş fi veşnic recunoscător sau cel puţin până mă va arăta Biserica Cu degetul, pentru că vreau ca într-o zi de post să le fac pe toate, însă în ordinea descrescătoare a gravităţii ca să arăt cât de mult mă căiesc.

Articolul cu pricina îl găsiţi AICI