Habotnici şi semidocţi

Moartea lui José Saramago, fie ea şi în insula Lanzarote (din Canare), este cât se poate de serioasă şi Biserica Catolică ştie asta şi găseşte în acest eveniment un argument şi un aliat împotriva scriitorului care ar fi făcut bine să o asculte. Plecatul urechii la „sfânta învăţătură” este de fapt un gest mai amplu, acela al plecării capului, cu tot cu ochi şi cu frunte. Maica noastră a tuturor („tătuca” fiind treaz mai ales în Est şi are răbufniri prea efemere faţă de sfânta noastră mamă din Vest) i-ar fi putut sugera romancierului subiecte şi teme mult mai bune şi, chiar dacă nu ar mai fi câştigat Premiul Nobel pentru Literatură şi nu ar mai fi avut zeci de milioane de cititori, ar fi ştiut în schimb care este adevăratul rău şi adevăratul bine şi nu ar mai fi fost o oaie aşa rătăcită şi roşie cum ne-o arată la numai o zi după moarte sa Vaticanul cu degetul său plin de inelele Domnului.

Mărturisesc faptul că nu am citit Evanghelia după Isus Cristos, însă am citit trei dintre romanele extraordinare ale acestui om, scriitor în primul rând şi nu tezist, aceasta fiind numai o consecinţă a amplei sale viziuni asupra lumii. Am început cu Toate numele şi am avut revelaţia (dacă îmi este cu îngăduinţă un cuvânt cu atâta greutate în descurajantul vocabular clerical) unui romancier cu o platformă şi un fundament ontologic deprins parcă din Kafka. Am citit aproape imediat Intermitenţele morţii, roman în care ar putea găsi chiar şi Vaticanul un răspuns la nedumerirea sa în faţa marelui mister al morţii care pare că îi aparţine în totalitate şi altceva nimic. A urmat Eseu despre orbire, din nou uşor kafkian dar cu o supleţe şi o disponibilitate metafizică de a merge mai departe în condiţia fiinţei, fapt ce îţi dă acea stare de interogare care se desprinde total de carte şi vine dintr-un interior imediat, sondat de actul lecturii în sine.

Nu-mi propun să vorbesc despre cele trei romane, simplul gest de a le recomanda cu entuziasm mi se pare onest şi în afara oricărei vanităţi, nu-mi permit luxul unui asemenea păcat pentru că „cine ştie…?”. Vreau numai să atrag atenţia asupra unui aspect. Nedumerirea şi indignarea Bisericii Catolice (şi probabil nu numai) în faţa alegerilor scriitorului în privinţa temelor nu ţin de o aşa numită democraţie a romancierului. De ce denunţă Saramago în romanele sale doar cruciadele sau Inchiziţia şi nu şi epurările Gulagului, celelalte genociduri ale istoriei sau samizdaturile culturale? Nimic mai simplu: pentru că această alegerea stă în puterea sa de romancier. Sunt curios cum ar face-o „oamenii cuviincioşi şi cu frica lui Dumnezei”. Îmi este imposibil să aflu, pentru că nu o vor face din simplul motiv că nu sunt în stare.

Reacţia mea vine în urma excelentului articol din Adevărul, voi ataşa linkul la finalul acestui text.

Aş putea foarte uşor să invoc aici argumentul convenţiei din literatură, al paradigmelor literare, al universurilor compensatorii, al ficţiunii, al plauzibilului, al mimesisului în întreaga sa amploare – nu numai cu peiorativul sens de imitaţie, însă ar fi fără niciun rost.

Habotnicii şi semidocţii teologi vor alege întotdeauna ca unic punct de referinţă dogma, care în fundamentele sale nu este nici măcar un sistem în sensul tare al termenului, ci un ansamblu de convenţii care nu mai corespund de mult realităţilor contemporane. Blasfemia nu este nici pe departe afirmaţia lui Saramago că „Biblia este un manual de rele moravuri, plin de cruzime, incest, violenţă şi carnagii” fapt verificabil pe un anumit nivel de lectură, blasfemia este de a cere să se scrie şi despre celelalte rele, care sunt sau nu sunt mai mari faţă de cele ale Inchiziţiei şi cruciadelor. În fond este mai rău să faci sex într-o zi de post, să mănânci un tort de ciocolată, să îl citeşti pe Saramago, pe Lautréamont, pe Rimbaud şi Apollinaire, sau pe bietul Brumaru? Dacă ştie cineva răspunsul v-aş fi veşnic recunoscător sau cel puţin până mă va arăta Biserica Cu degetul, pentru că vreau ca într-o zi de post să le fac pe toate, însă în ordinea descrescătoare a gravităţii ca să arăt cât de mult mă căiesc.

Articolul cu pricina îl găsiţi AICI

Anunțuri